De multe ori, când aud sintagma arta ceaiului parcă din camera alăturată disting sunetul unei bile rostogolindu-se într-un vas de tinichea, parcă să zic că nu întelegeam pân la cărticica de faţă cum stă realmente treaba cu ceaiul şi arta. Pentru noi, gloata europeană şi nu numai, a face ceai inseamnă să îti cumperi pliculeţe de la market (pe lânga mercantil mai sună şi narcotic), să pui la fiert un ibric cu apă, să torni apa într-o cană peste miraculosu concentrat vegetal (cica) şi spuf gata ceaiul. Bineînţeles că ăştia care-s mai aproape de soare ne dau o lecţie şi la capitolul preparat ceai care presupune o cameră specială ce dispune de un anumit rang în funcţie de dimensiuni (numărul de tatami) şi aşezare, ustensile personalizate care au propria istorie, propriul nume, propriul arbore genealogic, o comunicare nonverbală poate prea searbădă pentru unii, un jurnal al maestrului de ceai, o adevărată biblie cu miros de floare de cires şi levănţică asa cum este şi cărticica de faţă. Dacă maestrul devine prea iscusit sau dacă a asistat la niste reuniuni multe prea secretoase i se cere frumos să se sacrifice sabiei aşa cum miniaturiştii lui Pamuk îşi înfigeau peniţele în ochi. Ceaiul, acest mir asiatic, legărura dintre apă şi foc, fluidizează o religie uşor alchimică, lentă, absurdă (pentru novici)...prefer cafeaua, parcă e mai puţin...cruciată.
Oribe-dono ziua merge la luptă iar când se termină lupta se ocupă de arta ceaiului. De fapt nu strecoară ceaiul în momentele de răgaz ale războiului, ci strecoară bătăliile între reuniunile de ceai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu